Dor in Cer

      Mi-e dor de cei care au plecat de langa noi,care nu mai sunt. Imi pare uneori ca imi sunt mai aproape decat toti cei prezenti, concreti. Mi-e dor si ii intrezaresc uneori in vis. Se face  ca mergem  impreuna  intr-o zi insorita in parc, cu bicicleta. Radem, alergam, glumim, vorbim  vrute  si  nevrute.

       Uneori vad forme de inimi aiurea prin oras, in frunze, in pietre, in conturul norilor, si imi imaginez ca sunt semne de la ei. Cred  ca ma vegheaza, de acolo de undeva, continuu,ca niste Ingeri-martori tacuti ai unui taram al iubirii ceresti.

      Lipsesc din viata mea de zi cu zi, dar nu si din reveriile si gandurile mele care strabat punti intre lumi. Poate ei au  invatat  acolo in Cer  sa iubeasca  mai bine decat  noi pe  Pamant. Uneori e un dor sfasietor. Aproape  neomenesc de trist. Si atunci devine  cumva…dumnezeiesc. In felul  acesta, tristetea si dorul capata  aripi si devini usoare, inaltandu-se spre vazduhuri unde aerul este mai usor de respirat, mai curat si mai pur, unde gandurile negre si greoaie isi lasa povara si devin una cu albul nesfarsit…

    Am invatat multe de la pierdere si dor. Dupa ce am trecut peste acea tristete lipsita  de culoare, dupa ce au trecut zilele acelea surde la glasul vietii cotidiene, zile golite de sens, dorul s-a transformat in lumina.

    In mine, in fiecare parte din mine, e inscris, si  va fi, mereu, acel Dor, si ei vor fi mereu parte din mine.

   Doamne, daca as visa mai departe, as spune asa: Fa din Dorul meu un rau curgator,nesfarsit, care sa inverzeasca si sa hraneasca inimile pustiite de iubire din lumea intreaga..